[în zilele acelea ai plânge mai mult ca oricând fără să-ți pese
că cineva te-ar putea arăta cu degetul
că ochii tăi își vor pierde albastrul / toate păsările
că subit Străina se va insinua sub hainele tale]

ai iubit cu toată făptura până la disoluție / până dincolo de
toate nimicurile
te-ai îndrăgostit de ele
așa ți-ai construit inima / gesturile / a doua zi
aveai soare personal așa cum ai lenjerie intimă / curriculum vitae
o cutia a Pandorei numai a ta
dețineai modul acela unic de a declanșa sentimentul
umpleai străzile
și cât de mult aducea ploaia cu amintirile proprii!

[posesivă?! / puerilă?! / încăpățânată?! (nu recunoști nimic din toate acestea!!!)]

te doare când
alți ochi / alte mâini / alte guri
își însușesc bunurile tale
când pomul cu trunchi parfumat este un pom ca toți alții:
pomul tuturor!
pomul nimănui!
(așa spun mulți! / așa spun toți! / așa trebuie să fie!!!)
și strada... strada medievală cu pălării și umbrele cochete cu atâtea orologii
o vezi acum de aproape... fragment ghemuit de cartier mărginaș unde
copiii sfârșitului de mileniu umblă bezmetici
în locul înaripaților cai slăbănoage siluete scrijelite pe ziduri
realitatea acestor pietre venită din interiorul din afară
tu nu ești tu / doar oarecare-ul descompus nemilos sub privirile celorlalți:
proprietatea colectivă

te doare te doare
furtul cuvintelor
când toate / absolut toate astfel existaseră
e atât de departe fereastra
ai vrea să imaginezi
un soare personal
o cutie cu de toate numai a ta
bulevarde policolore invadând cerul
interioarele din interiorul interiorului tău...
se anunță răgușit închiderea traseelor către
sine