Cu aripi mult prea grele de culoare
Cad fluturi pe cărarea dintre vițe
Și-n zbateri calde urcă pe altițe
Sau se așază tremurând jos pe cărare.

Albinele-obosite să tot care
Se lasă îmbătate-n crizanteme
Să zboare-apoi spre soarele din steme
Să-și lase jertfa dulce-n stropii calzi de soare.

El, generos, ne îmbăiază-n miere...
Ce dureroasă-i toamna dar frumoasă...
Din când în când mai facem foc în casă,
Prin fumul amărui ca pentru înviere

Privim în flăcări și rostim o rugă,
Se-mpurpurează, la un gând, obrazul,
Val de-amintiri își tânguie talazul
Când un cărbune, șuierând, blesteme-ndrugă.

Trec umbre roșii printre trunchiuri drepte,
Pe lângă ciută, iedul, fără pete,
S-a ridicat, is simțurile bete
Și spre cioporul veșnic urcă alte trepte.

În prag de toamnă, viața, alte unghiuri
Ne dezvelește, clipa ne-nfioară,
Pădurea, în acorduri de vioară
Ne-ndeamnă s-ascultăm , la orga ei din trunchiuri.

Îngenunchem, privim la cer, din zare
Se-aude-a sfâșiere o lumină
Cum își regretă-nchipuita vină
Când pe obrazul ei, tighele de cocoare

Trag tiv la curcubeiele din vară,
Lumina se transformă în miroase
Iar roadele grăbite trag spre case
Când trenurile nu se-opresc în gară

Găsești crenguțe verzi rupte de știme,
Privirea le scrutează și din gânduri
Răsar speranțe, rânduri-rânduri
Și se așază cuvioase în noi rime.

Rime și muguri intră-n așteptare
Și se visează verzi, pline de viață,
Își aranjează voalul gros de ceață
Pentru o nouă primăvară viitoare.