Decuseară mă lovesc de întunericul somnoros
ochii se obișnuiesc greu cu aparențele,
mă stăpânește instigarea mâinilor la pipăit
inima capătă alt puls.

Prins în clește
cu pași grăbiți pe drumul necunoscut
de orice mișcare neprevăzută,
sparg tăcerea c-un fluierat sănătos.

Nicio pasăre nu mai zboară,

Timpul curge egal în apele nopții,
vântul respiră prin frunzele inimii,
simt suflul binefăcător în copaci
care mă veghează cu trunchiuri argintate
de razele lunii.