n-o să alcătuiesc nimic din cuvinte
păstrează tăcere!
o să iau lucruri o să le pun să stea alături
ca pe niște copii cuminți ca pe cunoscuți
închipuind ovalul mesei albe
numai adversarii care fac pace pentru o poză
reclama ce va acapara centrul paginii
libertatea zborului
necesar mai apoi o să le dezbin
o să le împrăștii măruntaiele
și vor fi case cu trunchiuri de copac
și copaci cu ferestre
scări cu picioare de oameni
oameni cu privire din lut
eul meu agățat de tavan
împotriva oricărei gravitații
o să mă căiesc... n-o să mă căiesc... o să fiu
o să văd ranchiuna timpului atât de obișnuit
din asta să-și facă ocupația principală
eterna motivație
o să disloc amintirile noastre comune
banca proptită într-un arțar cu vedere
la cuibul virtual al prigoriilor
al după-amiezei de vară
terminându-se brusc
într-un simulacru de literă
cu toată truda sufletului de a ține
ridicată o ancoră
o să dărâm
insula de iluzii pe care mi-am îmbrâncit îngerii
am acceptat singurătatea
nerostul surghiunului la capătul căruia
nicio mână nu crește din mormanul
muțeniei pământului... nu crește...
o să iau o să pun o să disloc...
cine poate să garanteze că în ziua aceea în care
s-au prăvălit apele dinspre dealuri....
eu am stat pe o piatră albă
în mijlocul râului
în rând cu noroiul
și cu cioburile
mi-am rănit tălpile
doar ca să le curețe
șuvoiul / gândul dealului tăcut purtând
același chin ca și mine...
... cine poate să garanteze…
... că tu
la fel
ai făcut?!