Stelele năvălesc în ramurile copacilor
aplecându-le până la pământ,
să asculte răsuflarea din adâncuri.

Nopțile pândesc căderea lor
luminoasă ca felinarele galbene
pe drumurile cetăților lunii
care dau semne de zidire-n viitor.

Timpul se comprimă și dilată singur
dă semne mersului mai departe
și se închide-n el fără hotare
de infinitul în alt infinit se scurge.

Astfel mintea nu poate să-ncapă
mai multă lumină decât soarele său
rotitor și vulcanic.