între mine
și Dumnezeu
sunt două oceane
și două prăpăstii.
înaintea prăpastiei
ce însumi o adâncesc
îngerul îmi lasă la-ndemână oceanul
să umplu acest nebănuit gol
din univers,
însă oceanul îmi este o altă prăpastie
dimineață de dimineață îi încerc apele
după ce iau bine aminte la umerii mei
aripi nu am,
ca Petru n-am învățat să merg pe ape,
iar orbirea asta mă doboară.
mă doboară de n-ar veni iarăși îngerul
să-mi aducă celălalt ocean,
tare,
pentru oameni ca mine,
fără aripi,
fără mers pe ape,
doar cu unele singurătăți
pe care le închin
Celui ce pe toate le știe
și,
întorcându-mi prăpastia,
o face munte.