Ca un atlant sprijin lumina stelelor,
gerul îmi trosnește universul,
spovedit rugăciunilor închiriate
de la prea smerita toacă a nopții,
din cordul, cânva inimă.
Strădania unei cascade de gânduri
îmi dilată abisul cu amintiri,
scandal găsit în chimia mea
din aventura ochilor,
mereu în căutare de dialog.
Cu simțurile metamorfozate,
lobii perechi s-au crispat
de prea multe apusuri
și de nefericita virtute
fugită din bordelul vieții;
de fapt, o maimuță dansatoare
chinuită de ceața socială.
Timpul, fosilizat în decenii,
după carnagiu de întâmplări,
doarme în muzeul meu păzit
de ultimul sfinx care m-a vizitat.
Mă învelesc cu umbre de păcate
și adorm răbdător, în exercițiul repetat
de zâmbet înghețat.