Sergentul, când n-are ce face,
își bate un cui în talpă,
eu, mai candriu, m-am înghesuit
într-un suflet mai mare,
care m-a primit de voie, de nevoie,
până la ultima haltă unde
am de predat coletul cu scame de viață.
Aparent, șinele ne rămân paralele
cu traseul vizibil dintre ore.
Urcă și coboară evenimente
în stațiile sentimentelor confuze,
parfumate sau transpirate, mute sau arțăgoase,
însoțite de accente și priviri.
Călătoresc așa de câțiva ani,
dus-întors, între noapte și zi,
așezat le fereastra interiorului meu,
să-mi număr traversele minutelor
lângă locomotiva sufletului tău.
Din când în când, un controlor
vrea să știe dacă am bilet
și-i arăt permisul de tandrețe
ștampilat vizibil, la zi, de destin.
Mi se pare, sau a încetinit
să ne rotească planeta?