e minților în lene-n toate toiul
ce ne zidește-n nopții mănăstire
să nu cufunde raza din vestire
când luna își înfige-n noi altoiul.

în alba insomniilor rostire
nu pot opri de gânduri mult puhoiul
prin alte rațiuni dormind noroiul
iar umbra-mi toarce-n piept a năpustire.

sub stelele ce încă-mi scriu destinul
în mine întuneric traversez
și căptușesc un vis cu rai satinul.

iar șoapta ta-n stilou o deversez
de tine-am plin de fluturi intestinul
și către tine duc albastru crez.