I

am impresia că
serile de toamnă ard
demoni albaștri răcnesc în măruntaiele nopților
ne auzim glasurile galopând în depărtări
și-s atât de înfrigurate atingerile
încât ne uităm trecutul

ia-mă în brațe
adunând rămășițele zilelor
putem modela oameni
zeii stau răniți între ramuri
și plâng
așa că mișcă-ți degetele amorțite
și mângâie-mi creștetul.

II

mi-e frică
și lipsa ta mușcă din mine
ca o adolescentă violentă
dintr-un măr crud
sfâșii bandajele zilelor cu pleoapele
numai pământ
și ultimele umbre calcă
câmpurile în picioare.

III

de-atâta liniște
oamenii pot orbi

părinții încă mai proptesc venele timpului
încă suntem în stare să visăm,
dar asta nu înseamnă că necredincioșii
pot să zboare.