Cu manta din frunze moi,
Cu ochii ce plâng rugini,
Peste câmp cu mărăcini;
Pleacă toamna prin noroi.

Pleacă și Brumar, vă spun,
Târșâind bocancii grei,
Și se duce vrei, nu vrei,
Călcând frunza-n galben-brun.

Trist, flămând și oropsit,
Își ia neguri, brume, vânt,
Cu privirile-n pământ,
Trece parcă-i pedepsit.

Cine tropăie în cer?
Pui de fulgi în haine reci,
ÃŽn cojoace, veste, geci,
Să nu-i piște-n zburd vreun ger.

S-a dus Toamna cu Brumar,
Uzi, cu ghete de noroi,
Și-ar dori ghetuțe noi,
Da n-au timp nici de cizmar.

Iată-i pe drumeag, în sus,
Au oftat apoi s-au dus...