baladă -



Într-o luncă rece
dorul mă petrece
iată el îmi spune
de-o așa minune:
Păstoraș cu naiul
of, îi știu eu baiul
de-o dulce mioară
suflet de vioară
el s-a îndrăgit;
e un cânt șoptit
văd cum ei vorbesc
visele-și șoptesc…
Și atunci, în seară,
ea își prinde, dară
glezna de o cale
ce se-arată-n vale
de un spin, piciorul;
lăcrimat-a dorul
plâns-a, dară, seara
când s-a dus mioara...

Apa iarăși seacă
de mioara pleacă
stelele se-ascund
apa seacă-n prund
și-a rămas păstorul
așteptând cu dorul
cu măicuța sa
care-l mângâia…
”Vai, măicuță dragă,
cea cu ochi de fragă
iar mă arde teama…”
și privindu-și mama
astfel el îi zise
astfel îi grăise…
”Ultima mioară
a plecat, spre seară…”


Știu, mai am trei sute
prea duioase ciute
dar cea mioriță
mi-pare o troiță
și o Cosânzeană
ca o stea mireană
fluieraș de fag,
i-am cântat, de drag!
i-am cântat din fag
cântecel de drag
și de dor i-am spus
până când s-a dus
până a apus
să o plâng de sus!


Oaia tot trecea
n-moarte șchiopăta
păstoraș plângea
noaptea când trecea…
negura o prinde
sufletu-i cuprinde
vin lupi să-ncolțească
calea e drăcească
răul o cuprinde
pân` la ea se-ntinde
să-i înghită iară
suflet de vioară
dulce mioriță
pare o troiță...
și o Cosânzeană
ca o stea mireană…

Of, eu mor, măicuță
mă duc, olecuță
de nu știu s-o iau
viața și s-o dau
ei care s-a dus
parcă, la apus…
S-o chem înapoi…
că mi-e dor de noi
stropii sunt iar grei
pe afară, plouă
tâmplele-amândouă
nu mai pot visa
fără oaia mea….
lupii-s niște zmei
vor să-nghită iară
suflet de vioară
vor ca s-o înghită
oaia-mi e rănită
picături de sânge -
blana ei le plânge
vor să stingă iară
suflet de vioară
inima să-i pună
la apus de lună!

Scursu-s-au căi multe
multe și cărunte
Rătăcita oaie
prin clar sau văpaie
singură trecea
păstoraș plângea
”Să nu ai hodină
să nu ai lumină
până nu-i afla
miorița ta!”

Și trecură anii
răi ca și guzganii
pe un strop de ape
fără să se crape
înălbiră munții
prea înalți, cărunții
oaia rătăcită
nu mai fu găsită
până într-o seară
când păstorul, dară
sub un măr s-a pus
moartea l-a străpuns
oaia-și căuta
noaptea o trecea…
adormit în moarte
la acele soarte
stins ca și un soare
ce nu mai răsare…

Și ca prin minune
timpul îi răpune
pe cei lupi prea răi
ce scuipau văpăi
pus-au iarăși lună
să străluce, bună
și cu două stele
să sclipească, ele
spre acea mioară
de baci surioară
cu câlți în blăniță
și cu glas de viță…

Și, cred, după moarte,
dup-acele soarte,
mândru au nuntit
cerul s-a-nălbit
cer cu două stele
ca două inele
sus ca să le stea
și noroc să dea!
oaia lăcrimând…
păstoraș plângând…
oile trei sute
fiice prefăcute
iară cea mioară
suflet de vioară
se făcu domniță
blondă la cosiță
i-am văzut luând
soarele plăpând
chiar pe ei pe mâini
sfinte ca trei pâini
preasfințite mâni`

Și s-au însoțit
atunci la sfârșit
păstoraș de viță
oaia - o crăiță
și-i sărută-n seară
gândul de vioară
și-i îmbrățișează
gândul alb de-amiază
în acea viață
ca o dimineață.