oamenii vin și iau câte o poveste din mine mai târziu spun că e povestea lor că și ei au trăit tristețile amăgirile furtișagurile vieții așa cu fruntea spre panglici de lumină tăiate golurile din mine sunt plinurile lor când mă citesc volum cu volum de-a lungul vremii filele se îngălbenesc sunt organe vitale mă între/țin trecută prin mâinile lor fragede sau la vârsta a treia nu contează decât că mă întorc înlăuntru încărcată cu sufletele acestora le simt oftatul zâmbetul fericirea melancolia tragismul dramatismul sfiala îndrăzneala și toate astea înseamnă oameni înseamnă carte înseamnă eu care mă simt așa înaltă o bibliotecă din care fiecare extrage părțile potrivite caracterului său completându-se cu mine infinit rezist fără să-mi pară lungi așteptările fără să mă tem de învechire fiindcă înlăuntrul meu e mereu tânăr și oricând oricine poate învăța de la el viața poate fi o carte de căpătâi nu praful așezat sălbatic nu cumințenia nici muțenia lor pe rafturi ci cuvintele în defilare duc mai departe iubirea miros de melancolie peste lemnul de brad