Duminica-n biserică-și ia locul,
Pe-un clopot, de-o mamă clătinat
Și rândunica-i poartă-n gușă focul
Să-l pună-n lumânări la semănat.

Tristețea stă cu spatele spre moarte
Și frica-i cu speranța aprinsă-n ochi,
Eu mă întind pe-un braț de bunătate
Și mă descânt, să nu le mai deochi.

Stă cu-o basma pe cap eternitatea
Ea pare-o clipă cu ochii aplecați,
Eu sunt secunda ce-i apără cetatea
Pe o icoană-a sfinților pictați.

Când liniștea e fum de lumânare,
Pe marea frunților se-neacă frica
Și focul cerului aprinde o iertare
De l-a purtat în gușă rândunica.

Pe-aceiași bancă cu eternitatea,
Mă simt îndrăgostit în casa ei,
Sunt slujbă ce îi apără cetatea
Pe muntele de îngeri și atei.

Dar seară-i iar și iar e dimineață
Și numai noaptea-i timpul muritor,
Eu moartea o petrec ca pe o viață
Cu-a mea eternitate și iar mor.