Ne întoarcem în miezul iubirii,
să așezăm bucuria-n cuvinte
la masa de piatră medităm în tăcere,
în rotunda formă a universului
până pătrunde adânc în lucruri,
de semințele germinează dezbrăcate
în pământ sub stele cu amfore-n brațe.

Mâinile îți împlinesc sânii-n mugur,
ovale gurile poftesc sărutu’-n fiecare zi,
de-n odăile inimii înfloresc dorințele
și visele îmblânzite capătă trup de pasăre
într-un zbor peste păduri la crepuscul
unde se nasc astre-n așteptare.

Ochii tăi văd cum se apropie întunericul,
se tulbură rătăciți în depresiuni
prin care nu trece nimeni, doar vântul
îți lasă o boare aromată pe față,
de parcă de pe drumuri dezbrăcată iubirea
sosește-n casă odată cu noaptea
și adoarme-n descântecul mamei.

Sculptorul gânditor cu fruntea-n stele
așteaptă să-i vină luceafărul la masă.