și mi se strînge inima ghem ca o rădăcină
prin furtuni de nisip și nămol
e mult prea cald dedesubt
am uitat dacă sînt vie sau moartă, am uitat dacă voi muri
și de unde știu eu sigur că nu pot trăi fără inimă?
ca un om gol de toate cele,
ca o tigvă care gîndește mai limpede fără amăgirea cărnii
în care pătrunde
numai cuvîntul lui Dumnezeu ca o lumină printre ape
un om fără lacrimi, doar cu un colț de zîmbet
cînd vine primăvara

și mi-e doar frig și nu mi-e trist deloc în lume
așa cum calc peste pietrele picate din lună
ca o femeie cu piele albă și subțire la scăldat