Albastrul e ceva etern: străbate spații după spații,
se-ntoarce-n timp; în viitor, încântă alte generații.
Și-auzi pe-un cinic tinerel, ștergându-și cașul de la gură:
„Ești cam aiurea în tramvai, deși te crezi mare figură.
Căci Dumnezeul tău e mort, iar zei pragmatici îi iau locul.
Ce-atâta cântec fără rost? Doar file bune de-aprins focul.
Azi, poezia e un moft (să nu spun pierdere de vreme),
nu te ajută nicidecum, chiar de-ai să scrii antipoeme.”
Trist, îl ascult pe tinerel, fără a-l lua prea mult în seamă.
Albastrul râde-ncetinel și către june-acum exclamă:
„Vai! Aflu că deja sunt mort, cu Dumnezeul meu odată,
că doar nimic sunt pe pământ, iar lumea ta-i așa bogată,
încât și coada de topor are un diamant în frunte.
Ce să mai zic? Felicitări! Ia seama doar când treci pe punte,
că-i prea fragilă spre-a lansa pe cer o stea așa de mare!
(Mă tem că invers ai să zbori, și-o baie rece-ar fi salvare.)
Mergi fără teamă! Drumul tău nu ți-l ia nimeni, n-avea grijă!
Răniți suntem cu toții-oricum, chiar neloviți de nici o schijă.
Și iată adevărul crud: totul se mișcă-ntre cuvinte,
din gol să iasă forme noi călcând pe vii și pe morminte.”