Paznicul cimitirului Montparnasse
a povestit nu demult
că de sub piatra de mormânt unde doarme Brâncuși
alături de doi prieteni ai săi,
se aud uneori
lovituri de daltă lovită în piatră, cu ritm de semnale Morse,
și un glas înfundat.
Paznicul crede că și acuma harnicile mâini ale maestrului
mai lucrează din greu ceva neștiut...
La fel auzise el sunete similare la un alt mormânt vecin
unde Brâncuși, când trăia, sculptase pe un loc de veci
lucrarea lui „Sărutul”...
Mâinile sale de aur transparent apar și dispar primprejur
și se pare că ele au supraviețuit trupului extenuat de efort,
că nu vor muri niciodată și că încă mai cioplesc neobosite...
Când se îngână ziua cu noaptea,
ele se văd uneori ca niște stele prin ceață,
vrând parcă să șlefuiască vechile lucrări, spre desăvârșire,
Aceste mâini care păziseră turme de oi,
cioplind fluiere și toiage înflorate,
l-au învățat singure pe copilul fără școală, din Hobița,
să scrie și să citească perfect,
ajutându-l să intre printre primii la școli de artă.
Aceste mâini care acum sclipesc abia perceptibil
ca vitraliile luminate de soare ale mănăstirilor oltenești,
au cioplit curajoase „Muza adormită”, pe „Domnișoara Pogany”
și capete drăgălașe de copii care, toate,
așa mute cum sunt, totuși mulți spun că ele ne vorbesc.
Aceste mâini cu aură de candele aprinse în taină,
la început se închinau cu sfințenie de țăran simplu,
apoi ciopleau în piatră dură o „Rugăciune” pioasă...
Mâinile lui, impregnate de paloarea apusurilor pariziene de soare,
modelau cu inspirație „Începutul lumii” care încă nu are sfârșit.
Mâinile lui, învigorate de radiații cosmice,
vibrau creator și frământau din aer în tăcere „Pasărea măiastră”
din legendele românești și alte „Păsări în văzduh”,
la fel de strălucitoare în luminile zilei.
Aceste mâini de pecetluiri siderale
au deschis pentru eternitate „Poarta sărutului” magic
prin care intrăm în împărăția lui
de piatră și lemn vrăjit cu forme virile.
Aceste mâini noduroase de poet simbolist al materiei
și-a invitat Mântuitorul și apostolii Lui la o „Masă a tăcerii”
unde doar el își vedea oaspeții tăcuți și osteniți
de drumul lung dn Galileea până la Târgul Jiului,
precum și el mersese pe jos de la Hobița la Paris.
Aceste mâini uscate cu miros de tutun de pipă
și pline de pete de lumină și praf de stele,
i-au fost sărutate uneori de multe femei frumoase
ce descopereau în el un al doilea Creator,
ele rămânând Eve pasagere, modele moi din care Brâncuși
învăța anatomia senzațiilor calde și vii...
Din siluetele lor, dalta și ciocanul lui îi construiau trepte spre nemurire.
Pe unde trecea ambițiosul cioplitor de idei îndrăznețe
- prin Franța, prin Germania, prin Italia, prin America sau India -
acest oltean vajnic totdeauna lăsa
urme nepieritoare, aplaudate de unii
și fluierate de cei ce nu-i înțelegeau graiul lui mai greu de priceput.
Oricum, în cele din urmă, omenirea i-a recunosct genialitatea
și l-a botezat cu numele de „tată al tuturor sculpturilor moderne”;
dar pe el porecla asta îl lăsa rece,
fiindcă visul lui de-o viață era
să-și termine marea „Coloană infinită” cu care încerca
să salute cerul și soarele folosind bucăți smulse
din stâlpii prispelor oltenești cioplite în rombi de lemn
care, puși unii peste alții, voiau să mângâie norii și razele lunii
cu un număr egal cu numărul anilor lui.
Dar n-a fost să fie așa, căci ajungând la ultimul romb,
chiar atunci l-a chemat - pentru un concediu permanent -
cimitirul Montparnasse din Paris,
de unde unii spun că se aud uneori în afară
ciocănituri ce seamănă cu disperate semnale Morse
care, descifrate, înseamnă:
„Luați-mă odată de-aici și mutați-mă la Hobița,
lângă mama mea care mă cheamă și mă așteaptă demult...”

Glen Ellyn, 29 dec. 2017