Spăl pământul cu zăpadă să îl curăț de păcate,
Sloiuri, mâinile de gheață, câteodată se mai plâng
Pe sub unghii prea tocite s-au ascuns lacrimi sărate
Le-oi spăla cu apa sfântă ce bisericile-o strâng.

Pe sub bradul tău de iarnă mă aplec cu duioșie,
Căci sunt multe răni închise îmbrăcate în argint,
Numai una e-o fântână de-un imens ce te sfâșie,
Cât mă chinui, cum se-nchide gura unui infinit ?

Necăjit visez la masa unde încă-așteaptă mama
Și-unde eu în ochii săi sunt micuțul Dumnezeu
Care vindecă durerea adunând pe umeri teama
Când i-alină rugăciunea pe care i-am scris-o eu.

Îmi privește tristă-n gânduri pe o mână de oftat,
Parcă nici n-aș fi de vină, parcă ea e vina mea,
De m-a reîntors în mine să iau tot ce m-a-nvățat
Și-am închis ușa rușinii ... și tot ea îmi mulțumea!

Iar mă reîntorc sub bradul unde te-am dezamăgit
Și-mi las sufletul pe-o coală și pe rana ce-aștepta,
Alungând din mine-o viață rămân stâncă de granit
Și-ți închid gura fântânii lângă iarna mea și-a ta.