Mioapa secure-a speranței
Lovește sacoșa cu pulsuri umane,
Le cerne precum întunericul
Ale florilor scalpuri le cerne -
Uitarea deja îmbracă moartea,
Cadavrul ei spălat de nemaiștiute ori,
Îl acoperă cu numele-i granulos -
Nu știm de e iubirea focar de vieți
Dar ne sprijinim în palmele ei,
Îi sărutăm ochii hoinari
În timp ce lăsăm să cadă prin noi
Bijuteriile clipelor spre uitare
(secunde zămislite de zile iertate de timp)
-zadarnic ne cere spectrul dorinței loc de parcare,
muchiile alunecoase ale împlinirii
sunt acum luxoase apartamente pentru păianjeni -
dar în camera pe care o construim
cu suflul complex al ironiei
nimeni nu va intra să-și lepede frigul din ochi -
noi îi delimităm sufletul,
înconjurați de suflul ambiguu
că suntem veșnici, transcendentali -
și ne trimite uitarea vești,
semne îmbibate iarăși cu speranță -
trăind după ureche,
din auzita spumă colcăindă
a spațiului dintre timp și afara lui,
trăind după scheme bine gândite,
lucrate în cuptoarele morții
(care liniște a morții știe când să apară, nu-i așa?!)
ne făurim aripi,
ne sudăm inimi ajutătoare,
ne avântăm spre lacrimile îndulcite în tăcere,
ne zvântăm iluziile la focul lor
cu miros de păsări
și o luăm de la început.
Oare pe cine să întrebăm despre noi?
Despre noi cui să trimitem semn,
Ca să fim și noi închiși în eternitate?

Cei ce vin spre noi,
Spunându-ne vorbe încântătoare despre iubire,
Ei nu ne întreabă dacă suntem iubiți,
Ei ne întreabă numai
dacă iubim!