prin ochiul ferestrei bărbatul meu
îmi aruncă grăunțe de lumină,
sînt lișiță de tăciune cînd el mă privește,
sînt nevăstuică fericită care scutură praful
rămas în urma lui

cîteodată mă împresoară cu vînt rece,
alteori mă așază pe pirostrii să fiu ulcică de lut copt,
dacă plîng el trage afară din mine lacrima ca un vîslaș,
cu lopeți de răchită și salcie

cînd fumul iernii urcă drept spre steaua
ancorată de acoperiș
bărbatul meu surîde cu buzele strînse
și ochii deschiși, ca un pește fermecat,
și nici nu știu dacă mai e viu