Uneori privirile au ecou
unul prelung, care vibrează tulburător pe pânza sufletului
de parc-ai simți niște ochi mari, mai mari decât ochii lui
Keane, mai mari decât toți ochii lui Klimt la un loc
și-ar răsuna pictura aceea pe care în sfârșit o înțelegi
și poate doar atunci văd și aud aievea
dar dacă îl aud atât de rar
înseamnă că cele mai multe priviri n-au acel
ecou fără de urlet, de noapte, n-au pridvorul
în care s-ar deschide ferestre către cer
și-atunci, cu voaluri albe, perdele și-ar lua zborul
spre colțuri de privire pierdute-n gând mizer


dar poate nici nu știu să mă împart în mai multe
bucăți, să pot atinge toate acele ecouri
și chiar dacă m-aș rupe fără să mă destram
chiar dacă m-aș împărți la doi
să văd puțin mai mult cu acești doi ochi
un ochi să stea de pază lângă un prunc nou-născut în timp ce
altul ar aduce puțină lumină unui orb
sau să privesc în același timp
Statuia Libertății aproape-nflăcărată
și steagul celor liberi să-l urc pe culmi de minți
Familia cea Sfântă aproape terminată
și poate m-aș simți mai aproape de cei sfinți
nu le-aș putea privi atunci decât cu un singur ochi
însă și așa vederea mea e prea încețoșată


și chiar dacă m-aș împărți la cinci
să fac puțin mai mult cu cele cinci degete ale fiecărei mâini
cu doar două degete aș ține penița
cu doar două degete aș ține pana de chitară
cu numai două aș șterge lacrimile unui bătrân
cu numai două mi-aș face cruce
și doar două mi-ar mai rămâne să ridic de pe trotuar câteva
bucăți anonime de speranță, înainte să se rostogolească pe șosea
însă și așa mâinile mele sunt prea neîndemânatice


și chiar dacă m-aș împărți la zece
să iubesc puțin mai mult cu acest suflet
doar o zecime din el nu ar ajunge să hrănească
pe zece dintre copiii cu piciorușe negre
cerșind în fața brutăriilor de inimi firimituri albe
însă și așa sufletul meu e prea sărăcăcios
deci nu mă-mpart, căci, Doamne, aș vrea să mă multiplic
dar cum, din bob de suflet, să cresc înalt halou
lumina, cum să-i curgă, ca dintr-un cântec biblic
să-mi curgă și-n privire, să aibă un ecou?