ține-mă ascunsă și
nu-mi da drumul
aici în întunericul argintat
al orei ce nu va sosi vreodată
increatul din care
văd simt înțeleg…
nimeni nimic nu mă vede...
nu... nu sufăr de singurătate
nici de vreo altă spaimă albă
am tot ce-mi trebuie
șalul albastru și “tablou cu arțar”
cărarea virgină pe care
imaginar se așază pașii
aici unde
ninsorile oricând pot să cadă
desculță și vie îți vin
un fel de floare cu privirea mirată
proiectându-și câmpia
rezonanța de foc a vocalei
aici unde
iubirile se pregătesc mereu să înceapă când
un soare smerit își ține inima și înțelept
staminele se abțin de la roșu
îți place rochia mea în flăcări
felul în care mă furișez în oglindă
toate apele acestea ce-mi dau târcoale
țipându-mi numele: Femeieee!!
noi suntem păsările survolând timpul
greutatea de rugină a destinului
suntem ochii păsărilor
lumea dezmărginindu-se
prin visul nesfârșit al călătorului
ține-mă ascunsă
dincolo
sensurile oamenii se rarefiază
pășesc în afară
și lucrurile își iau
alt nume
altă soartă
atâta străinătate
nicio memorie
în locul orașului
scobitura aceasta
adâncindu-se într-o pânză
ține-mă ascunsă
nu-mi da drumul