Mă duc încet, îmi crește drumu-n spate,
Firav cum iese fumul din bordei,
Pe când în plopi o cioară se mai zbate,
Și neaua e de-o palmă peste miei.

De crengi atârnă razele de soare,
Ca un dreptar al zilei spre apus
Și-n boldul nopții, fără de scăpare
Rămâne umbra mea de nesupus.

Se-aud talăngi pe haturi în surdină,
Cu vântul stins în inimă tresar,
Iar porțile de gheață se înclină
Ca frâiele pe cai de chihlimbar.

Mă duc încet, simt pulberea aproape
Din gheara dimineții mă desprind,
Cu zarea prăvălită în hârtoape,
Spre plaiul gol de dincolo de grind.

Și-n cale-mi cad cărările de gheață,
Ca punțile de taină în pustiu,
Iar magii de grădină mă învață
Cum să-mblânzesc pologul argintiu.

Când chiciura se lasă în văioage,
Și ochii triști îngheață-n turturea,
Când clopotul începe să se roage
Prin crivățul ieșit din iarna grea,

Mă duc încet și nimeni n-o să vadă
Că nu mai sunt, nici urmă de suspin,
Nici un regret, nici vorbă, prin zăpadă
Mă duc încet… Da` și când o să vin…