Din carnea Marmurei virgine
adânc pătrunsă de-ntuneric,
cu sete mușcă dalta rece,
venind din lacrimi și durere,
cioplind spre dezbrăcarea stâncii,
cu milă sau cu ritm homeric.

Iar mâna Maestrului taie
și sar scântei stinse-n sudoare
și așchii sar în evantaie,
și taie parcă-n stânci de soare;
cu ochii arși, el cată Forma
ce se-ntrupează-ncet afară
spre-a doua naștere a pietrei
ce strigă-n veci dezghiocată
cum strigă pruncul scos din mamă
când ea, plângând, îl dă luminii...

Iar opera sculptată-n roca
rostogolită printre lauri,
din lire ne va smulge versul,
va-ncremeni oprind chiar timpul,
va fi eternă și divină,
scoasă din pântecele stâncii,
cum scoate medicul un prunc
ca să-i pornească-n viață mersul.

Statuii poți să-i spui: „Vorbește!”
Prin ea grăi-va Universul!