&

dumnezeu a dăruit frica oamenilor
în ultima zi.
noi exersăm, ca și cum ar fi
acea zi, încercăm să ne acomodăm
unii cu alții,
să ne spunem :

nu e nimic mai mult decât acestă apropriere
în condiții vagi de siguranță.

tu ai luat orhidee la un preț redus și le-ai pus
într-o vază pe masă. sunt albe și capetele lor
se lasă cumva în jos,

îmi amintesc de Auschwitz
și de ochii mai mereu triști ai mamei.

dar e bine și așa această tristețe despre care
nu știi dacă e bine să vorbești sau
sa zgârii cu unghiile pe geamuri.

să cutremuri balconul de la etajul 7
unde au loc cele mai multe sinucideri.

acolo e și antena de satelit.
seara ne uităm împreună la filme.

și leonard cohen și frica înșurubată în loc de becuri.

dacă mâine va pica curentul și va trebui sa rămânem
cu adevărat singuri?

stăm jos pe covor în camera noastră
plină de rufe și cărți
și asteptăm să ne inspire ceva

să dispară ceața iar soarele să se facă dintr-odată
atât de greu încât să ne spargă ferestrele.

atât de aproape ești încât încep să văd în tine tristețea din ochii mamei.

dar este doar o ruptură, o microfisură în corpul spațiului despre
care nu știm nimic.

dumnezeu e un zeu ciudat. rămâne să învârtim antena satelit
la infinit

până ne va apare programul preferat. fără patetisme,
fără sonor, doar unghiuri de lumină întoarse ca niște capete tăiate
înspre noi
din direcția senină a soarelui.