demult aflând cunoașterea ta blândă
te-ntreb, zeirea, de o fi, pe unde-i
e poate-n a ta lacrimă, secundei
în care te înveșnicești plângândă...?!

lui Dumnezeu, de-o fi, tăceri ascunde-i,
ne știe zgomotoși și de osândă
și cu nemulțumirea-n veac flămândă
în neprivitu-n apa vremii undei.

în piept cu demon, al veciei vierme,
e omul, de netimpuri reci hulit
cu pielea-nfiptă-n a salivei terme.

dar cum o fi, în părul ciufulit
al tău mă joc, făpturi echinoderme
doar două,-n ritualul domolit.