Mă-ntreba mereu pădurea, unde-i rădăcina mea,
Că-s născut la fel ca ea, sorbind lapte din pământul
Ce-mi acoperea ca vântul frunzele și foametea
Și de iarnă m-ascundea, să n-ajung lemne de foc.

Eu îi zic c-o am pe frunte și o port ca pe un nor
Când de cer îi este dor și-uneori e lan de grâu,
Dacă eu o las din frâu cât să bea dintr-un izvor,
C-are formă de ulcior setea ei de Dumnezeu.

Iarăși plânge o vioară că-i îngrozitor de rece,
Ca o mamă rătăcită pe tărâmul ce nu dăinui,
Ea devine ce nu bănui, o fantasmă fără voce
Ce-ncearcă să-ți invoce ochii tăi, cerneală-amară.

În copaci se strâng geloase aripi smulse din cenușa
Ce se zbenguie acușa pe mustața unei crengi
Și nu știi pe cin' s-alegi, să-mi aducă pân' la ușă
Doar o lacrimă în gușă de la tine din povești.

Viața-mi strânge stâncile și le trage ca pe bărci,
Fără funii, fără căngi, cum duci îngerii de mână
Și de-ți sunt ca o furtună, eu te rog să mă întorci,
Că nu vreau să mă înțărci de la niciun sân de-al tău.