Nu mai e nimic de făcut situației,
timpul trece și nu se leagă de prezent,
mândria abia se ridică din genunchi
pe când seva înverzeșe în muguri.

Cum să mergi pe urme șterse
cu pașii prinzând creasta munților
pe cărări înzăpezite de somn
spre lăcașul unui suflet stingher
ce a învățat să respire aerul
din ceața de pe vârful brazilor falnici.

Asculti foșnetul sălbatic al pădurilor,
noaptea alunecă în văile abrupte
odată cu întunericul destrămat
și pune în loc lumina dimineții reci.

Privirea o pierd în plasa verde a dimineții,
cum arde magneziul din clipele vieții
cu albe sclipiri orbitoare.