ți-e liniștea pe-atins de minte mână
cum au alint în văzuri trandafirii
cum smulgi o clipă-n plus în stea fiirii
finalul abisal de ți-l amână.

pe toate porți în miezul dat rostirii
în urma ta ca vorbă să-ți rămână
cu șaptea zi serbând la săptămână
păcatul de-i de înfruntat orbirii.

duminică eternă e în casă,
în mine tu-mi dai soare și-mi cerni ploi
și mă oftezi și mă așezi la masă.

ne e suficiență singuri doi
eu rătăcind, tu mai mereu frumoasă
sub cerul pe sub care mă-ncovoi.