ți-ai scris pe șalele inorogului fesele,
locuiești într-un rit
și încă ți-e noapte și încă ți-e-n zori
fluturi de final te macină-n intestine
lumirea ta trecuse prin ceasul morții de multe ori
iubirea te găsea din tot împrejurul
râdeai de câte picioare de rit aveai,
picioare de gând alergând să îngenunche
la limitele florii de neant, în mănunche

nu șopti, nici măcar liniștea omului
nu poate porunci întunericului să nu mai fie întuneric,
luminii să nu mai fie lumină
e ca și cum
ai porunci lui Dumnezeu să nu mai fie

oricum
tot nu nu se poate vorbi de El că trăiește

dar trist e omul prins de gând în clește
i se năzare umblet de fecioare la ușă
acolo ține-o mână de cenușă
să renască-n zi;
tu nu calci niciodată pe pragul acela
ți-e frică să nu îți crească aripi,
zborul e o responsabilitate prea mare