Sunt surprins să aflu că totul,
atât cât este și poate fi,
încape în formule ale matematicii,
inclusiv ignoranța mea.
Mă îngenunchează deseori
abstractul realității înțelese,
când adevărul ia forme de semne
care par să desacralizeze
nevoia de a mă încrede
în limitele simțurilor.
Nu îmi doresc să intru în conflict
cu spiritualitatea infinitului,
pentru că e prea puternic
în fața instanței supreme.
Mă regăsesc în nano-micimea mea
de existență conștientă fulgerătoare
fără vreo amprentă în univers,
sub blestemul cunoașterii relative
și mă întreb: qui prodest?