sub peluza grădinii desfac sâmburul vieții
în artere cuantice
o singură taină nu-i poate încarcera timpul în cavouri de sare
celui ce-ntoarce arcul materiei
fără să-l rupă

știu că totul pare că s-a mai trăit sub streașina veșniciei
zidul lui Budha
împănat de-o amnezie absolut necesară
nu mai iluminează pe nimeni
dacă nu se dărâmă

osul de zeu nu-și poate compromite puterea învelit de-un anotimp
festiv

genunchiul plug de smerenii
îmi ară obsesiv carnea
până dezgroapă stele

la o cină târzie
mâini străine mi-au împărțit lumea acvatică
până mi-au golit vertebrele
de păsări

capul meu retezat în bobul de grâu înverzește