Era la Rio.
Treceam pe bulevard aproape de miezul nopții.
Sfârcuri de sâni zvâcneau spre puzderia luminoasă a sfârcurilor de stele.
Plutea în aer promisiunea mării
iar tramvaiele se legănau
sufocând căldura
ce dogorea din interiorul vântului,
iar vântul sosea dinspre Minas.
Paraliticele mele vise cu dezgustul de a trăi
(pentru mine viața este voință de a muri)
continuau să facă din mine un fel de individ cu flașnetă
din cei aflați în încinsa Galerie Cruzeiron fierbinte
și cum eu nu cunoșteam pe nimeni decât blândul vânt din ținutul minelor,
și nu aveam nici o poftă să beau, mi-am zis: gata cu toate.
Dar adia peste oraș fascinația unor case profunde,
automobile decapotabile lunecau în direcția mării
era voluptatea rătăcitoare a zăpușelii
mii de daruri pe care viața le face oamenilor indiferenți,
încât inima îmi bătea cu tărie, iar ochii mei inutili plângeau.
Marea dădea cu pumnii în pieptul meu, nu mai izbea în țărm.
Strada sfârșea brusc, cum de nu mai erau copaci? orașul sunt eu
orașul sunt eu
eu sunt orașul
iubirea mea.