Dac-aș ști să mă dezleg de a mea singurătate,
Aș dori, eternitate, să mă-ngroape-al tău pământ
Și-aș lăsa orice cuvânt de pe coală să devină,
Clipa ta fără odihnă pe oricare-al meu mormânt.

De-aș putea s-ajung la mine uneori să mă ridic,
N-aș mai fi un om calic cu nici unul dintre voi
Și m-aș îmbrăca în foi și-aș lăsa să mă cuprindă,
Noaptea, tainică osândă rătăcind ca un strigoi.

Dac-aș fi de ziua noastră doar un pic de poezie,
Închinată numai ție, m-aș lăsa să mă arunce,
Unde nimeni nu se duce, în profunduri necitite,
Căci sunt cele dăruite doar femeii de pe cruce.

De aș fi când n-aș mai fi, aș dori măcar să șuier
Pe o coală ca un fluier din a ta cerneală-albastră,
Cu o ploaie la fereastră ce-ți doinește visul dulce ,
Înainte să se culce muntele și mintea noastră.

De te-oi sătura de viață să îți lași deschisă poarta
Și te voi purta în alta, undeva la miezul nopții,
Unde-ți sunt coperta cărții, iară tu în mii de pagini,
O pădure de imagini fără mugurii tristeții.