eram prea obosită și în mijlocul concertului pentru pian
am plecat să respir împreună cu teii, era acel început de muguri,
care aduce doar promisiuni de mireasmă,
Montmartre din copilăria mea,
și vreun colț de coșmar ascuns sub preșul destrămat...
acolo unde cineva a tras pianul pe scenă, demult.

și pianistul părea un om rău și frumos,
prea tînăr poate, prea curat.
odinioară se sculptau gheare de fiară la picioarele meselor și scaunelor
pe care ședeau oameni care își uitaseră vîrsta,
în felul lor suav de eternitate.

din aburii serii și valurile de sub căpătîiul lunii
ieșeau rotunde viorile, numai ele pe drumul meu gol
și cîntecul înflorea și veneam spre casă,
dar aveam ochii un pic mai vii, ca doi bătrîni fericiți