Instinctele mele nu mai intră în panică.
Sunt universul atomilor și moleculelor
care mă compun, fără să le știu,
așa cum Dumnezeu nu știe
de molecula mea de viață din El,
ivită din compromisul legilor Lui,
victimă a infinitului posibilităților.
Pe scena ignoranței, credința
deranjează etaloanele creației
în părțile ermetic ascunse raționalului,
între speranță și nebunia apocalipsei,
prin cunoaștere.
Haosul se răzbună pe materie,
ca un primitiv speriat de necunoscut
și-i suport consecințele.
Ce rost mai are foamea de adevăr,
dacă fericirea vine și pleacă,
la fel și nefericirea, după vrerea și
fantezia timpului oligofrenic!?
Suspectez de ne-simțire tot ce este
nemăsurabil de mare și puternic,
pentru că nu știe ce-i iubirea și tristețea!