În parcul din fața noastră sunt două dealuri gemene.
Odată, ne-am trezit peste noapte cu două rable de avioane ieșite din uz,
aduse am înțeles, să facă din ele câte o cofetărie în vârful fiecărui deal.
Ãia care le-au adus probabil că, ori erau foarte ocupați, ori au uitat de ele
și câteva luni nu le-a mai băgat nimeni în seamă,
până când unul a facut explozie, așa din senin.
Dacă s-ar fi prăbușit în zbor, tot ar mai fi rămas ceva din săracul avion…
Ar fi explodat, se pare, de la vaporii de benzină din interior.
Că, a fost de la o scânteie, că, s-a supraâncălzit de la soare, n-a mai știut nimeni.
Cel mai probabil, a fost de la soartă, asta i-a fost soarta lui.
Iar pe celălalt avion, văzând ce s-a întâmplat cu primul, s-au ocupat de el,
l-au aerisit, l-au curățat în interior, în fine, a scăpat întreg.
Mi-e necaz, dar așa-i viața, cu legile ei maro,
nu vrea ea să lase doi frați să trăiască liniștiți împreună.
Din doi, pe unul trebuie să-l scoată neapărat din peisaj. Iar cel care rămâne,
devine doar din acest motiv, pentru toată lumea, un personaj consacrat.

Avionul care a rămas, a devenit restaurant,
nu cofetărie cum fusese vorba la început.
Iar eu, am devenit și eu, un apropiat al lui.
Pentru un depresiv ca mine, aici e ca la sanatoriu.
Cu aliura lui de învingător, mie unul îmi ridică moralul
și apoi, pe lumea asta e bine să profiți de ocazii și călătorești cât poți.
Am mers și cu avionul adevarat și noaptea, de sus,
se vede cam la fel, un sunt mari diferențe.
În plus, pe avionul ăsta al meu, au și de băut.
Sunt niște barmanițele îmbrăcate în stewardese
care se ocupă doar de chestia asta.
Doar să le rogi, 200 de coneac, e OK, îți aduc 200 de coneac.
Comanzi 400 de vodca, iți dau 400 de vodca, nu comentează nimeni,
că e mult sau că e nu știu ce și nu știu cum.
Ãsta e un alt mare avantaj față de avionul de linie.
Pe urmă, e și mult mai sigur, șansele să te prăbușești cu el sunt zero.
Nici nu te controlează nimeni așa de strict la îmbarcare
și mai sunt o grămadă de alte aspecte pozitive la avionul restaurant.
Doar că odată, după o călătorie mai lungă, s-a întâmplat că m-am împiedicat
și am căzut în patru labe, când am coborât noaptea de pe scară.
Nu mai iau 400, e mult, e aproape o sticlă de jumate.
Dar, din păcate, nu a fost de la vodcă.
Terenul din vârful dealului a început să se lase și avionul s-a înclinat.
D-aia căzusem.

Pe urmă, totul a decurs foarte rapid. În două zile nu a mai fost accesibil publicului,
iar în mai puțin de o săptămână, a fost ridicat și trimis la un centru de reciclare.
Și cu asta s-a încheiat povestea avionului meu guru,
marele specialist în supraviețuire.
Frate, ce abrupt se termină poveștile de succes.
Nu puteau să-i facă și lui o fundație și să-l lase în pace, acolo?
Ce era așa de complicat?
Și depresia mea a luat atunci o formă de revoltă adâncă.
Pe cine deranja avionul ăsta?
Era singurul refugiu pentru toți drăgălașii ăștia,
care călătoreau și ei fără să aibă neapărat o destinație foarte precisă în viață.
Își făceau veacul pe acolo, fiecare în pătrățica lui, fără să deranjeze pe nimeni.
Și peste asta, era deprimant să vezi cum moare și învingătorul așa peste noapte, dintr-o chestie de doi bani.
Asta înseamnă că, pe lumea asta, de fapt nu există cu adevărat învingători,
există doar competiții.
Iar ăia care stau toată ziua să se înscrie pe la concursuri
sunt în realitate niste tâmpiți care fac asta doar așa ca să se afle în treabă
și să li se pară lor că sunt nu știu ce.
Pentru că premiile puse la bătaie sunt de cacao.
Sunt doar niște diplome goale și nimic mai mult.
În concluzie, aici n-are nimeni nimic de câștigat ceva cu adevărat.
D-aia e și așa plin de depresivi.

Însă, în timp, acest sentiment de revoltă a început să se evapore puțin câte puțin,
lăsând un loc gol acolo în capul meu, pe care depresia nu a mai reușit să-l umple.
Acum zic, totuși lucrurile sunt corecte în felul lor, așa cum sunt.
E clar că dacă lumea asta iți conferă pedestalul valorii consacrate,
doar pentru că ți-a murit frati-tu și tu ai rămas în viată,
atunci e evident că până la urmă,
aceeași lume se debarasează și de tine, fără nici cea mai mică ezitare.
Și tocmai atunci când ți se pare viața mai roz. Asta e.

Aici în parc, am mai rămas dealurile gemene și cu mine,
care după toate cele întâmplate,
am început să cred că poveștile astea de la terapie
cu avioane și cu restaurante, cu barmanițe îmbrăcate în stewardese,
care îți dau de băut chiar dacă ești luat cu capul,
doar ca să nu uiți că mai există și lucruri plăcute pe lume,
nu sunt chiar abureli și că de fapt, eu sunt marele învingător.