Gândul se întrupează-n femeia din câmpie
sub tălpi cu-ntinderi de rod galben
infrățită cu ploaia de glasul holdelor în cânt

într-un imn de rugă pentru înduplecat norii.

Departe cerul sărută pe frunte orizontul,
coboară s-asculte respirația pământului.
Văzduhul alunecă pe albia râului secat,
femeia de ploaie așteaptă sub sălcii.
Cântul ciocârliei se oprește dincolo de lanuri,
un fulger grăbit se apropie din răsărit.

Vântul se ceartă cu plopii și arinii,
clopotele încep să bată în ambele părți.

O să scriu cum se-ntunecă și se zbate,
de se clatină marginile serii
fără să se mai vadă freamătul ud
prin care pășim îmbrățișati spre noapte,

târziul ne mângâie somnul frânt.