arunc din mine floarea sângelui
ca pe o pasăre pe care o inițiezi
plin de erori
în zbor

pe trupul de piatră al statuii
furnica
își urmează calea cuminte
saltă uneori
reașează firimitura de azimă
fericită că a încăput încă o lume
pe spatele ei fragil

pe o floare
o viespe
își spală picioarele aproape invizibile

lasă câte o picătură de otravă
se scutură de uri
și pleacă mai departe
la atac

poate că așa a început să se nască
arta
cine mai știe? cine mai știe?