Întotdeauna există o vorbă nespusă,
Cuvintele pe care, atunci cînd se despart,
Oamenii nu îndrăznesc sau uită
Să și le spună.

Uneori vîntul de toamnă
Rostogolește cuvintele ca pe niște semințe,
Le duce pînă la marginea inimii
Și le lasă uitate pînă la alt anotimp.

Nu te apleca peste marginea inimii,
Ca să nu se rupă brazda neagră a dorinței
Și să te acopere,
Iar tu să te rostogolești ca un bulgăre în trecut.

Cuvintele nespuse sunt niște păsări albe
Care ciugulesc în zăpada sufletului.
Aripile nu și le desfac niciodată
Ca să nu se prefacă în strigăte și să doară…

volumul „Carte de despărțire”