Peste aripi de tăceri așternute-n taină, rânduri,
Prin miresme, adieri, îmi așez roua din gânduri,
Limpede, pură și rece, cu un gust răcoritor,
Mă clătesc în infinituri să scriu vers nepieritor.


Trec prin lacrimi de petale ce-au căzut murind de dor,
Și prin ierburi aromate să nu le trezesc...ușor,
Îmi spăl ochii în tăcere ca să șterg suspin, dureri,
Și îmi număr anii scurși...și s-au dus atâtea veri...


Rup din cerul roșiatic sărutat de Auroră,
O fâșie de culoare să mi-o pun la gât ca soră
Unei cruciulițe sfinte ce mă apără mereu,
Și cad în genunchi pe rouă clădind punți spre Dumnezeu.


Simt în clipa rugăciunii mâna Domnului, altar,
Unde cuibărită, mică, îi cer pacea de cleștar,
Meditez înspre seninul cerului trezit în zori,
Apoi mulțumesc pioasă Domnului cu lungi fiori.


Cade aripa tăcerii iar durerea-mi este stinsă,
Și în trilul dimineții sărut viața neînvinsă...