Sufletul nu mai poate răbda,
dă ocol durerii,
o îmblânzește cu o mângâiere de copil
ce răscolește trupul și-i dă culoare,
de se luminează la față
cu buzele arse.

Inima-n freamăt asemenea frunzelor
în spleenul iubirii
urcă toate treptele emoției
pe curbele voluptății.

Respiră aromele și răcoarea nopții
filtrează fericirea și o așează-n fereastră,
să simtă cum se deschide orizontul,
devine miere vâscoasă și nu mai curge,
se purifică într-o stare solidă.

Până și dulcele se concentrează-n sine
doar timpul își lasă amprenta
liberă și celestă.

Se împărătește cât mai mult verdele,
urcă-n arborii viitorului la care aspiră
să-și pună păsările pe ramuri la concertul dimineții,

de nimic nu va mai fi cum a fost,
dar lumea nu se va sfârși,
se va schimba.