M-am prins de toiagul însingurării,
nu mă mai sprijin pe candoarea femeii,

în conturul nimbului ei,
nu se mai ascunde necunoscutul.

Nervul nu mă mai ascultă
sunt trase zăvoarele la cetățile
pe care le cuceream altădată.

În cuvinte oprit
mă voi înspica în alte dorințe
când iubirea se va contopi cu tăcerea
și legea nu va mai decoji orgolii,

cu articulații anchilozate la încheieturi
și sângele vâscos și leneș,
nu mai pot sări peste umbre.

Cineva mă apasă pe umeri
cu palmele de lut rece,

nevoia-mi caută însorită
tunelul galben luminat.