Să-i pui mai mult amar decât dulce
în pasta hrănitoare a vorbelor
sclipiri jucăușe face lumina prin colțuri
tăceri în oglinzile sufletului retrase.

Și urme de lacrimi uscate
se văd cum coboară pe curbele feței
lăsând pe pomeți înseninată durerea,

dar nimic nu poate fi mai plin
decât surâsul dulce-amar.

Cât se mai poate răcori visător
înflorind în gânduri viitorul
lasă-l să împrumute din mine ce vrea,

și-i pune steaua pe frunte.

Iar în cuvinte pune-i ruga
până-i intră definitiv în obișnuință.

lasă-i câte o mângâiere solară
cât suflarea unui descântec,

în timp ce focul arde cu flacără.