absența ta din ocrotirea luminii e un colosal întuneric
misterele inundă oglinda oarbă, s-a înnoptat în înțelesuri
straiele țesute cu umbră îmbracă un trup himeric
cădeam cu orice prilej de ploaie
izbindu-mă cu tâmpla de pietrele filozofale ale drumului
la fântâna visului stăteam de vorbă cu mine,
mă îmbrățișam la plecare
din sertarele minții năvăleau viermi de gând învelind singurătatea
liberul arbitru era o vomă a lui Dumnezeu

buze de timp îmi sărutau lutul
în caleașca unei clipe urcase neclintirea
secunda aceea de apă făurea în pântecele ei
chip cioplit din chipul vârstei mele, aplecat deasupra

uneori mai veneai,
iertări se vărsau în interiorul luminii și-mi creștea alcoolemia în duh
din fântâna amintirii scoteam apă de cunoașteri,
nu mai știam dacă-ți place amară cafeaua
ori
cu îndulcitori de cuvinte,
atunci astăzi e un copac plin cu fructe de carne,
culegem de pe crengile lui lupta din așternuturi,
diluviul din brâuri ni-i înger

apoi moare și ceasul acela devenind ieri
tu redevii o noțiune abstractă iar eu paiangul din creștetul norilor
din ploaia de mâine a culege petale