Îmi pare că la casa aceea i-au rămas picioarele
să le jefuiți
să
le râdeți
să le umpleți de sângele florilor care pentru ea le-am crescut și le-am vrut
sunt parfumate astăzi florile oamenilor
eu sunt râsetul din pieptul ei
de apoi
o voi aștepta într-o liniște mare
și o să râzi ca copiii, după sufletul tău. clopoței.
ai spune că totul este foarte bine, pe strada bardului s-a făcut de bolovani și de multă zăpadă 
se amestecă tăcută și albă cu atâtea poveri, ce-au pândit.
o picătură de foc a trecut deja prin ele
și se duce departe.


Să nu mai vorbim despre animalele mele
ele au dus pe spatele lor toată povara
până în carnea râșilor
a ajuns
nefiresc
iar femeia mea a știut râdeați răul care nu 
s-ar mai fi putut închide cu sângele ei de pasăre
și cu trupul acela în care s-au înrădăcinat parcă pomi
arătatu-s-au
ca să îi coboare sufletul afară, în seară, sub stele
pe lângă cartea aceea uitată cu poze de stele
linxul aleargă însă departe de aceste plaiuri
lincșii nu sunt pentru
durere, când avea picioarele pline de sânge,
nici pentru cerul care cu durere se duce
sunt doar bizoni dumnezeii-bizon vă aparțin
cu toanele lor
până la sfârșitul veacurilor
peste ei va cădea neprihănita zăpadă
și soarele meu de lumină cu buncărul lui
de zăpadă
în care voi ascunde trupul mort al femeii
și se va face dintr-odată un dor vechi de vechime
dar nu vom uita piatra care a căzut peste 
Crăciun peste mlădițele lui pentru că
zăpada aparține fecioarelor care au astrâns 
singure bobul uleiului -
Una însă Ca Niciuna a fost Născătoarea
și O recunosc.


Bourul este acolo în iesle și nu se atinge de sângele Ei
cine ești fecioară a pâinii pâinea mea 
nu e pentru voi
o
să v-o dau poate mâine 
după aceea L-a născut în ger pe Hristos, fericită și plină de sânge
cu teamă de boul de lângă, care s-ar fi putut înăspri
în dimineața aceea, o dureau pântecele dar nu o primise nimeni în casă
stelele erau toate primitoare și - toate - case, vă spun, se făcuseră 
dar oamenii pentru Ea doar inimile murdare au avut
până la preschimbarea inimii-lumii;
pare-mi-se că și pe mine să mă fi înțeles, jugul metaforei de pe urmă,
râsul este un animal dar este și palma voastră în sângele ud al picioarelor
linxul este un animal care îmi va sta în carne cât veți vrea voi
linxus brebuis ton anghelkon
toată viața
acum sunt încă cu mult mai bătrân
și am înțeles-o pe ea;
Îmbătrânitu-ț`-ar toate cuvintele, femeie
a locurilor celor noi, până vei culege din nou din pomii aceia
lauda, zeii vechi sunt frumoși și sunt drepți,
a lor este lauda voastră,
Bardule, ia deschide strada aceea, pe ea
sunt spinii-înverziți,
e pumnalul.
Nici ea nu vă iubește prea mult
Vă iubește prea mult, și astrânge uleiul.
Jugul metaforei de pe urmă să fi fost.

Jug etern.