Despre prea mult sau prea puțin
Despre dor, despre iubire
Despre om.
Om, talmeș-balmeș al timpului,
Ce te rostogolești spre prăpastia morții
În drumul tău aduni atâtea amintiri
Te naști, te-nalți și apoi cobori
Te plimbi într-un miraj continuu
Ce are temelie banul și
Ochiul cercetător al celorlalți.
Te cațeri pe niște trepte abrupte,
Pe o scară a unei societăți
În care alții iau liftul,
Iar alții au piciorele legate,
Condamnați să stea la subsol.
Construim zgârie nori ce înjunghie cerul
Încercăm să zburăm
Uitând că în final ne cheamă pământul
Și precum niște sinucigași profesioniști
Nu mai știm să aterizăm.
Vreau să deschid ochii,
Să-mi simt tălpile în iarba umedă
Să te iau de mână
Și să ne ținem strâns
Pe peticul de verdeață ce a mai rămas liber,
Să ne iubim.
Cerul să picure, să licure,
să ne mângâie ca un tată
Frunțile.