Sprijinindu-se pe aripi stă un înger să creeze
Cel mai dulce început nou-născut al vieții tale,
Lăsând sânul poeziei ochii dragi să-ți alăpteze
Până-i liniștește versul, drumul lacrimilor sale.

Într-o sâmbătă neplânsă, Sfânta Vineri de departe
Scrie-un psalm al veșniciei, pregătită de plecare,
Va fi blânda ta scrisoare necitită nici de moarte,
S-o deschizi de ziua ta, ori de câte ori te doare.

Muntele-mbrăcat în preot prin biserica tăcerii
Stoarce lacrimi din icoane în cazanul de botez
Și-ți descântă cu iubire toată frica-nsingurării
Ghemuită-n labirintul rănilor zidite-n crez.

Tatăl tău înalță-un vis și-l îmbracă în mireasă
Să-l găsești de ziua ta lângă-o primă dimineață,
Mintea sa ar vrea să dea mâna de Cenușăreasă
Unui soare de pe cer, ca un nor să-i fii, pe viață.

Primii pași ce-i faci pe lume sprijinită de un lup
Vor rămâne scriși în vers doar o dată într-un an
O să îl citești crescută și în mintea mea și-n trup,
Când vei deveni baladă, eu atunci voi fi Lipan.

Voi aprinde-o poezie scrisă noaptea-n mintea mea
Să o vezi când te vei naște învelită-n coala albă
Și-o să-ți bat în cuie lupii și toți cerbii-n dușumea
Toata noaptea să-ți fiu munte, iar ei firele de iarbă.