ar trebui
să dobor muntele acesta în care zac ascunse
convingerile cele mai presus de fire
comorile ce-ți fac rană / te răstignesc
în numele Codului Păsării Aceleia pe care
nimeni nu o vede / este
zbatarea aceasta invizibilă de inimi când
Cerul renunță la depărtare... încet... te apropii

să mă fac a nu ști că se moare ar trebui
să lovesc clipa de față / s-o scuip în multe filosofiile sale
și de cuvintele ei să râd – combustibil ridicol al rugurilor necesare...
să mă fac a nu intui că mâine aș putea fi o necunoscută
străina cu ochi măriți și voal albastru
lăsându-și neliniștile într-un pământ
... iarba crescută incomod peste privirile tale
când tu îți vei fi ocupat cu brio spațiile

și la o parte s-ar cuveni să mă dau
din calea mării acesteia sau de ea să mă las înghițită
de toate spasmele
– sublimele tale cochetării cu trecutul
și să uit că te-am ucis ar trebui
că m-ai pierdut când mai vie eram
că am trăit eternități
unul mai mort decât altul
carbonizând copacii / destituindu-L pe Dumnezeu
... și că mai rău decât moartea este sentimentul urâtului
greața de a tolera timpul / toate cutumele / insecta fără de scrupule
de mult intrată în plăgile tale

și aș doborî muntele acela
și m-aș face prea multe a nu pricepe
aș lovi / aș râde / aș scuipa...
aș râde / aș lovi / aș scuipa...
la o adică m-aș lăsa înghițită
ca un om ce sunt
ca o femeie
aș uita
moartea ar fi unicul obstacol...

aș pronunța pe jumătate
să nu mă ghicească ursitoarele
în absențele proprii m-aș ascunde
locul acela să rămână călătorului
înverșunat în zale fără de clipă
nemilos menit capriciilor vremii


și

tu... tu...

ce ai face ?!



suntem atât de departe

în timp

aici în capătul meu

rămâne un ecou



al întâmplării
tale.